Am chef de scris, e toamna, rece, uda si intunecata. Cand cerul plumburiu face totul sa fie gri imi place sa ma pierd pe alei de parc si sa incerc sa-mi scot din amintire poezii melancolice. E imposibil sa vad viata in roz desi incerc. E toamna, anotimpul care-mi place, care ma indeamna la meditatie cu un pahar aburind de vin fiert in fata. E anotimpul care ma imbujoreaza cu frigul sau mai tare decat o idee nastrusnica ar face-o vreodata.
Pentru mine toamna incepe cu versurile lui Nechita Stanescu, cantate de Alifantis:
“A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”
Un comentariu:
frumoase ganduri!
Trimiteți un comentariu